Maximă:  Nu te compromite.

                       Eşti tot ce ai.

Amiciţia

Câteodată ai impresia că toata lumea e departe, că se ascunde de tine. Nimeni nu te vrea, pentru că poate nu meriţi şi dacă o meriţi eşti prea bun pentru cei ce te înconjoară şi nu-i suporţi. Se spune că prietenii sunt totul în viata; ei te adopta pentru a-ţi aduce succesul dar şi eşecul; că iţi creează un caracter; că te transformă măcar moral. Prietenia e şi ea o forma de cunoaştere, care te introduce într-o lume ficţionară a aparenţelor. Cu ea debutezi în lume pentru a fi inclus într-un cerc al relaţiilor interpersonale denumit societate.

Cicero spunea că prietenia dă mai multa strălucire împrejurărilor fericite şi uşurează nenorocirea împărţind-o şi împărtăşind-o. Filosofia stoică a lui Cicero rămâne valabilă şi credibilă până şi în zilele noastre, însă dacă ne gândim cât de hâzi am devenit odată cu progresul social, politic şi economic atunci ne vom simţi îndreptăţiţi de a-l contrazice parţial pe marele filosof. Cert este că prietenia dă un anume sens vieţii; tu şi prietenul tău împărtăşiţi bucuria, însă nu şi nenorocirea. Ea îţi aparţine pe deplin. Cel de lângă tine poate fi părtaşul ei fizic, nu şi spiritual. Durerea se răsfrânge de la om la om pentru ca aceştia să se poată distinge; facem parte din masa fiinţelor cu scopul de a ne individualiza prin propriile vicisitudini.

Sensul de prietenie nu e definit după mine, mizantropul, căci atunci aş considera că lumea în care trăim  ar fi o societate hibridă şi plină de ranchiună. În mod contrariu sunt adepta construirii unei societăţi în care să predomine armonia colectivă, iar egocentrismul să preia controlul estetic fundamental, astfel încât omul să-şi uite cât mai repede cu putinţa mâhnirea. Prietenia e o probă iniţiatică, iar tu eşti personajul dintr-un bilgdunsroman. Păşeşti în viata  boboc, creşti printre oameni, una dintre cele mai grele dar şi esenţiale probe de formare, ca în final să te stingi în casa singurătăţii. Sunt situaţii în care ai impresia că numeroşii prieteni nu-ti aduc decât profundă solitudine. În cazul acesta tăcerea devine un bun sfetnic, te plângi ei, şi-ti trece. Atunci de ce să nu-i dovedesc prietenului meu devotamentul printr-un surâs inocent eliberat de întristări.

Prietenia are şi o formă supremă definită ca prietenie pură, sau taina ta către Cel de Sus. Credinţa e virginitatea pe care i-o dăruieşti numai Lui. El este primul căruia i-o destăinui ca pe o  rugăciune, pentru că e singurul despre care ştii cu certitudine că te ascultă, căci niciodată nu răspunde întrebărilor retorice, care chinuie fiinţa.

Helene

Altă melodramă

de Marius Ianuş

Pe Ianuş l-a iubit numai mama nici eu
nu l-am iubit de la început pînă
la sfîrşitul poemului el care a fumat
chiştoace aruncate pe străzi care a cerut bani
că să mănînce şi căruia nu i s-au dat Ianuş
citindu-şi identitatea pe fişele unei secţii
de neuro-psihiatrie de unde el fugise în şlapi
pe tren fără bani cu o ploaie murdară la os fişe
pe care uitaseră să scrie paranoia pentru
că Ianuş crede că strada îşi va iubi copilul
crede că peste două sute de ani aceste versuri
vor fi scrise cu spreiuri pe ziduri hărtănite de
urmaşii lui înarmaţi pînă-n dinţi care vor fi
furat cele 60.000 de dolari pe care le
cîştigă Pro Tv-ul în zece minute de publicitate
care vor fi spart hojmeliile în care trăim
îndobitociţi şi vor fi inventat arma perfectă
poemul care distruge psihic despre care
el a vorbit
Pe Ianuş care
a căzut la filozofie pentru că nu citise manuale
care a vîndut pîine şi a înjurat a purtat-o
pe mama beată prin noroaie cînd ea cădea
a ascultat-o spunîndu-i că el va fi nemuritor
la cinci ani cînd văzuse "Tinereţe fără bătrîneţe"
în diafilm şi se pusese pe bocit şi nu mînca
fără să i se citească o poveste apoi mergea cu
blugi tăiaţi şi elefănţei în clasă sau la olimpiada de mate-
matică nu dormea nopţi întregi şi citea iar
mai apoi vroiau ăia să-l dea afară din
liceu pentru nesubordonare şi prostii chit că era şi la
panoul de onoare termina liceul
ultimul şi lua bacul primul după ce ieşise
de la nebuni îl asculta pe George care a
încercat să se sinucidă încerca iar să se
sinucidă se ducea numai el la expoziţii
unde erau lame de ras înfipte în pînză în
urma unei dîre roşii şi se bucura pe deplin
nu se trezea să se ducă la examene pentru că
era insomniac se plimba pe străzi mizerabile
în Bucureşti asculta balada lui Porumbescu
acompaniată de duduitul scării rulante a metroului
şi cîntată de un bătrînel cu o teaşcă plină de
mărunţis în Piaţa Victoriei dar care nu l-a
văzut nu l-a iubit
L-a iubit însă mama

Manifestul Fracturist poate fi găsit la:

http://fracturi.reea.net/manifestulfracturist.pdf

Goana

De ce goniţi, privind doar înainte?

Nu vă grăbiţi! Observaţi! Priviţi!

Uitaţi-vă la cer: priviţi Soarele, apoi Luna şi stelele, observaţi norii aducători de ploaie!

Uitaţi-vă la sol: priviţi munţii cei falnici şi apele sclipitoare, observaţi pădurile întunecoase şi peşteri-le fără fund!

Uitaţi-vă în jur: priviţi tot rozul, observaţi tot negrul!

De ce goniţi privind doar înainte?

Nu va grăbiţi! Observaţi! Priviţi!

Străinul

Liceu

Tic-tac! Tic-tac! Tic şi tac!... Îmi bate un ciocan pe creier. Şi lumea se mişcă-n reluare, sudoarea 
se-mpiedică pe frunte, privirea fixează ceasul de perete, pixul e chinuit de mâini... Tic-tac! Tic-tac! 
Tic şi tac!... Ninge un miros de cretă. Şi i se-mpleticeşte parcă limba idiotului care vrea să-mi capteze
 atenţia cu te miri ce baliverne de care e vădit plictisit peste măsură, rana de pe tabla mă doare, 
ceasul s-a oprit la fără 11 minute!!!... Tic-tac! Tic-tac! Tic şi tac!... Aştept să vină pauza. Şi as pune o 
manivelă ceasului pe care îl fixez cu privirea de perete.

Tic-tac! Tic-tac! Tic şi mai taci, ceas afurisit!

Străinul

Prima maximă: Am ajuns la certitudinea că pricinile evenimentelor istorice sunt inaccesibile înţelegerii noastre.

Cred

Cred în puterea vorbelor. Cred în ceea ce sunt şi în puterile mele. Cred în micile minuni de zi cu zi. Cred în privirea plina de dragoste a mamei, în dojenirea tatălui, în cearta cu sora mai mică, în nervii produşi de colega de clasă ce se consideră superioară, în secunda când un zâmbet sincer apare pe buzele ei şi îşi da seama că i-ar fi mai bine dacă s-ar comporta frumos, pentru că, în fond, picătura când lipeşte… nimic nu dezlipeşte.
Cred în educaţie şi efectele ei, cred în scoală şi în profesori atunci când nu încearcă sa ne îndoctrineze cu vreo idee tâmpită legată de îndatoririle elevului şi de faptul că el nu trebuie decât să înveţe şi să poarte colegiului renume. Poţi sa spui DEPAŞIT?
Cred în prietenie, în prieteni, în gesturile ce dovedesc asta, în tachinările zilnice, în râsetele din timpul orelor, în dimineţile pline de fum, în apusurile roz, în frigul ce ne face să ne strângem mai aproape în încăperea în care nu vezi nimic şi nu poţi preconiza sfârşitul serii, şi aşa începute ciudat.
Cred în culoarea ochilor albaştri şi în primele lacrimi ce curg din ei, în primul oftat şi în prima durere. Cred în maturizare psihică, ce lasă semne fizice [cearcăne, foame absurdă, insomnie], dar şi în cea fizică, ce lasă urme în psihic [confuzie, nervi, uşoară tulburare, isterie].
Cred în primul surâs, în primul zâmbet dăruit din inima, în prima strângere de mână, în prima floare oferită, în primul sărut, în acele momente speciale ce ne fac viaţa mai frumoasă, în micile dovezi de dragoste, în prima noapte petrecută împreună. Cred în atinge

Doina de Octavian Goga   O doină plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Şi legănate lin s-afundă În pacea codrilor de brad...   Cântare, meşteră cântare, Te stingi acum încet-încet, Şi-adormi pierdută-n tremurarea Oftării blânde din brădet...   Mi-ai picurat un strop în suflet Din taina vremii de demult, Şi plânsul veacurilor duse Mă înfioară când te-ascult...   Cum te-ai topit acum în noapte, Eu stau cu inima la sfat: În care brad, de care creangă Plânsoarea ta s-a aninat?...   Şi cât vei mai trăi acolo, Tu, soră pururea cu noi, Când va fi mort de mult ciobanul, Şi moartă turma lui de oi?...   Târziu odată - cine ştie? - Trecând pe-aici un călător, Te va culege dintr-o floare, De dup-o aripă de nor...   Te-a coborî în largul văii, Şi-o lume te va asculta, Şi-o lume-ntreagă va începe Să plângă cu durerea ta...   Din volumul „Din umbra zidurilor – Coarde vechi”, 1913 www.CerculPoetilor.net

rea suavă a mâinii sale, cred în el şi ar fi bine ca şi el sa creadă în mine, căci altfel nu vom mai crede vreodată, şi ne vom amăgi cu iluzia cre-dinţei.
…în fond, nu sunt decât idei înlănţuite ilogic…
kicker

Maximă: O fi bine, o fi rău, este uneori foarte plăcut să spargi ceva.

Chiar credeai că eşti dependent de chestii?

Ana îşi luase un inel. Cert, era de la reduceri, înşfăcat înaintea rivalelor. Acasă la cea mai bună prietenă:

- Nu că-i  frumooos? E super. E trecool, uite uite, aiiiiiii, ooooo!!!

Ana nu se putea stăpâni. Începuse să sărute inelul o dată de două ori

Prietena ei ;

- E nebună săraca!

Ochii Anei deveneau sclipicioşi. În câteva secunde inelul dispăru.

Ana îl înghiţise.

                                   *

Până când poţi iubi un lucru material: până mori sau până (vezi Ana).

whatsername

Celui dispărut dintre noi

Lângă un cireş retezat, Carmen.
Moştenise o bucătărie şi o cameră de oaspeţi. Şi
încă două uşi. În bucătăria fără acoperiş
îngrijea un pui de mâţă. Pisoiul a crescut,
e alb şi hrănit cu lapte de vacă. Grădina
presărată cu flori de cireş, începe de lângă uşi
întinzându-se până la scaunul mâncat de apa de ploaie.
Pe el stă o fetiţă. Se aud lovituri de secure.
În soare, părul i se încălzeşte
de atâta negru, în jur nume de arbori,
insecte şi păsări.
Odată cu noaptea, minus ochii,
totul se înnegreşte odată cu noaptea.
Grădina se umple, miaună miau.
Nopţi răcoroase. Miaună miau mângaiat doar de vise.

În bucătărie, scrum, în scrumieră e scrum.
Nu se mai înalţă nimic.

R. H.

Coma

Ating uşor perfida lamă, e atât de rece încât simt cum mă petrec mii de fiori de gheaţă. Îmi şterg lacrima de gust a ciocolată amăruie şi privesc în lumina becului aproape stins. Încerc să-mi iau pulsul, dar parcă nu mai zvâcneşte nimic. Calmul nopţii de lună plină mă adoarme. Poate ar trebui să-mi recunosc, mi-e frică să dau curs uşor să taie, apoi să curgă precum un murmur de izvor ce răsare din creierii munţilor. Dar e atât de rece... recunosc, mi-e teamă şi nu pot. Dar, dacă m-ar ajuta umbra ce îmi apare când luna răsare? Aş îndrăzni şi nimeni nu ar şti... nu-mi doresc câmpii scufundate în şoapte, vreau o dulce visare ce să-mi instige o cumplită nepăsare. Dacă e să privesc în jur, totul e prins în tumultul unei dureroase poveşti de închinare.

Din nori nu mai cade ploaie, sunt doar mii de picuri scurşi din lichid însângerat. Şi totul pleacă de la viaţa de rabat, pentru că o închiriezi, delir uşor şi tu crezi că o trăieşti, apoi o pierzi. Întinzi bucata de tăietură fină să presare unul dintre puţinele cuvinte măcar un prilej de regret, ce timpul să-l vindece. Teama de a mai privi spre o zi, ce nu o mai aştept, nu o mai simt şi depărtarea-i surdă încleştare. Nici strigătul inocent de copil abia renăscut nu se mai aude. M-am lipsit de jurământ şi acum cinstesc liniştea printre săpături goale-n pământ. În asta noapte sfântă, sorţii-mi cântă între mine şi pământ. Pe un picior de pali am reuşit să cobor în Rai. Porţile nu vor să primească suflet pervertit şi în stradă l-au trântit. Cu răni deschise mă întorc, încerc să mă târăsc printre mormane de cadavre. Resemnarea e un gest de sinucidere albă, dar nu am puterea să o prefac în veşnicie, cu toate că mi-aş dori să dorm printre norii plutitori. Am obosit să alerg, linia de final nu o găsesc şi aleg treptele de cărămidă sângerie să le trec. Nimic nu poate opri ochii de fiară în noapte să-mi apăra şi uşor în păcătosul subsol plin de demoni, să mă atragă.

Timpul e relativ, mâine nu există, precum un amic adevărat nu poate fi nicicum adevărat. Şi de ce nu aş accepta? Ce ar fi rău în a căuta printre negrele păcate a celor decedaţi? Sigur nu aş găsi decât amintiri uitate şi prăfuite de miile de clipe ce au închis în cutiile de lemn cariat. Se aude ticăitul ceasului de mână şi povestea cântă mai departe. Am trecut de noapte, e zi şi totuşi aprind lumina...

"NU... nu mă păzi, nu mă atinge, nu îmi vorbi...."  să fie Coma starea ce o trăim cu toţii?

Ina

Realitate

Vremuri pierdute, vremuri uitate;

zile uşoare, îngreunate;

nopţi prăpădite de lacrimi uscate,

te fac să cazi de sus

într-o lume de chipuri fardate.

Faci paşi greoi pe stradă cu pietre pavate,

cu chipuri fardate, de lacrimi stricate,

cu trupuri bine îmbrăcate,

de greutăţile vieţii făcute…uscate.

De-o dată se pare că vezi marea cu trupuri mulate.

Dar da-ţi masca jos şi-ai să vezi cum  trupuri sleite

Se plimbă pe plaja murdară de trupuri mâncate de viaţă.

Am simţit nevoia să transpun pe foaie ceea ce văd în interiorul omenilor din împrejurul meu, sub zâmbete forţate, majoritatea ascund… probleme.                                                                       

My